Sâmburele matricei: o narațiune despre limbă // de Anca Bucur

Cei mai mulți o confundă cu rațiunea sau intelectul. Spun despre ea că se întâlnește la ființele bipede, cele cu o dispunere verticală a coloanei vertebrale, că în forma ei cea mai înaltă apare la cei cu pielea deschisă la culoare și netedă, a căror descendență este identificabilă în ceea ce societatea lor a numit gen masculin, iar istoria a sedimentat prin clasă. Aceeași societate spune despre ea că este un dat al celor neatinși de morbul naturii, că, de fapt, ea este cea care-i desparte de primitivismul vietăților naturale. Cea care-i deosebește pe vii de cei vii. Că din matricea ei s-au desprins știința, legea și cunoașterea, cele mai de preț instrumente ale puterii. Misiunea lor a devenit astfel civilizatoare, iar, prin puterea celor trei, lumea lor a împărțit lumea toată. Din țesătura ei au croit simboluri și semne, un sistem de principii abstracte pe care apoi le-au prefăcut în reprezentări. Și cu ele au redat ochilor realitatea. Obiectivă și clară. Transparentă. Ca apa înrobită.

Și din rânduiala reprezentărilor au fabricat memoria unui loc și au reglementat-o instituțional. De aceea, mulți dintre ei au început să-i spună cultură. Și pentru că trebuiau să o diferențieze, au creat identitatea și-au construit frontiera. Și identitatea a devenit pe rând o emanație a statutului și a continentului, și-n jurul lor frontiera s-a-nvârtoșat ca un zid. Iar în afara zidului a rămas Celălalt, cel care fără de ea a fost amuțit. Cel care fără de ea a flămânzit și s-a risipit. Cel care fără de ea a supraviețuit. Și când globul au micit, fragmentarea a pătruns structura: cauza s-a făcut una cu consecința. Geografia s-a dovedit a-nsemna prea puțin. Din interiorul liniei sinuoase au trasat linia dreaptă. Și atunci ea peste toate seva spumoasă și-a întins. Mâl gros venit dinspre asfințit gurile tuturor a cuprins.

Mai recent, alții au început să o asemuiască cu capitalul și să-i recunoască rolul fundamental în organizarea pieței și a forței de lucru. Comodificarea i-a adus realizarea și apogeul. Cu toate acestea, rareori i se legitimează funcția de reproducere socială. Natura ei materială. Înrudirea cu biologia. Corpul ei comun cu cel al altor ființe ale planetei. Poate mai ușor ar fi să se spună: Un organ moale, musculos și mobil, cu sensibilitate tactilă mare definește un aparat de reproducere, un instrument performativ, politic și discursiv, asemănător cu organele sexuale. Dar asta ar atenta la moralitatea celor care o numesc. Și ar periclita statutul ei hegemonic. Imperialist. I s-ar recunoaște, deci, intervenția în clasificarea economică și socială pe criterii de rasă, clasă și gen.

Și pentru că cele de mai sus trebuiau să poarte un nume care să le cuprinde pe toate, i-au spus în cele dintâi și-n cele din urmă limbă.

Și dacă nu în a ta

În a cui limbă să mă fi născut eu

    această falie-ntre lumi   

            cea a europei geografice și a non-europei economice

            a proiectului socialist eșuat și a utopiei tranziției

            a periferiilor fără viitor și a ogoarelor încinse,

            plămădite de mâinile lor bătătorite

            și blânde – femei veștejite, plebee care știau înfloritul

            roadelor după întoarcerea frunzei la apus.

   

această crăpătură adâncă și aspră

            a palmei care descâlcea firul ierbii și al istoriei

            care răsucea ața-n ac și înnoda fapta urzită

            de fapta omisă, care adăpostea gândurile negre

            de peste zi și taina aprigă a sfârșitului și-a eliberării

            care risipea fricile ca semințele în vântul de primăvară,

            ca pulberea casei în cele patru zări:

                            zeiță de oblăduire

                            fă din grijă răzvrătire

                            și din vorbe sulițe, arme

                            basmul alb să-l sfarme

                            și din brațe iglițe, zbalțe

                            vraja grea s-o înalțe

                            cârma hulii s-o cârmească

                            crucea hărții s-o crucească

                            granițele să stârpească

                            sufletului canavăț

                            dă-i putere și nesăț

                            truda lui să iște crivăț

                            spirit hâtru în vârtejuri

                            nouri tulburi să împrejuri

                            omului ’fășat în vrejuri

                            să-l cureți de mărăcini

                            să-i bujdească rădăcini

                            slobod fie pe ocini

                            cum e lișița în apă

                            și copita în hârtoapă

                            cum e larva în pâmânt

                            și cuvântu’-n jurâmânt

                            zeiță de oblăduire

                            fă din grijă răzvrătire

                            din osândă înmugurire

                            dă-i tu inimii livadă

                            o lume fără covadă

                            ființe-i mele dă-i numire

                            și în humă prelungire!   

și dacă nu în a ta

în a cui limbă să mă fi născut eu?

    această proprietate a tătălui

            înfăptuită de stat și încredințată fiilor

            cod cusut în cășița frunților înalte și netede

            răspândind ceața întunecată peste secole, viitura cunoașterii

            și-a rușinii, lucoarea albă a adevărului – un hotar

            ridicat pentru a despărți mintea lor de trupurile noastre

            lamura gândului de seceta cărnii. pentru ei, un adăpost

            dincolo de păienjenișul naturii și al speciilor deșarte.

   

această limbă-tată, înainte s-o știm ne-a fost dată

            sădită în gurile noastre ursite

            să bâiguie, să murmure, să rostească

            cuvinte mici, meschine, neîncăpătoare

            cuvinte slute, obtuze și seci –

            aspide   

                        strigătul lor cin’ să-l audă?

            sub ce vad să se ascundă? din ce albie să se-adape?

            când ele puntea vor să o treacă?

            când din apa tulbure desprindere cată?

            câte adunate până vocea lor volbură și talaz se va face?

și dacă nu în a ta

în a cui limbă să mă fi născut eu?

    această lipsă în corpurile marginale

            sâmbure aruncat peste întinderile aride

            înconjurate de steagul excluderii și-al nimicniciei

            buruiană care traversează dintr-o cultură într-alta

            în niciuna fiind și-n toate deodată: lanuri și holde,

            câmpuri fără cetate unde limba lor din limba-mamă

            a crescut și-n limbă-de-șarpe

                    -de-pește, -de-vrabie se preface

            și-n limbă de pâmânt se-odihnește

            înainte cântul să-și dezgroape:

          

  ma Ra Ga Runna AD ulla TeH duna

            în Ra saAduna sepaR Ă Runa dE te

            kara TeH toNA aP una LluuNa pes Te

            GaIa guuR A ap rinDe fist uLA

            În GÂn Ă diUla Sola KiaZma mina

            Lu te ap A re Fig uuRa MuTă e AG

            lutin Area A de Te se RUP tura în

            Susu Ră Ma Ra RuNa Lun A aGuna

            Limb A că TRE limB În toarce

           

căci limba nod în trunchi leagă,

            mediu de trecere și de migrație,

            sit privilegiat pentru substituție,

                gazdă pentru mutație.

Advertisement

1 thought on “Sâmburele matricei: o narațiune despre limbă // de Anca Bucur”

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s